din latină vŏcāre — a chema, a numi în prezență
Tu, care ai intrat aici,
ești chemat pe nume. Nu pe numele tău anume — pe acela care te face tu. Pe acela care ai uitat că-ți aparține. Aici se cheamă. Aici se răspunde. Aici se învață cum se face una și cealaltă fără strigăt și fără șoaptă.
Vocare e infinitivul latin al chemării. În română, rădăcina lui trăiește prin copii — vocație, voce, invoc, evoc, convoc, revoc, echivoc, vocabular, avocat. Fiecare derivat e azi un cuvânt care a uitat ce face. Vocația a fost redusă la talent. Evocarea, la nostalgie estetizată. Convocarea, la procedură administrativă. Provocarea, în limbajul diplomatic, la însuși atacul căruia i se cere răspuns.
Sub fiecare derivat zace același gest: a chema cu greutate, cu destinatar, cu așteptare de răspuns. Aici se sapă după el. Și se exersează.
Piesa de Pivot
Engleza nu mai are vocativ. Franceza nu mai are. Italiana, doar urme. Româna păstrează în gramatica vie un caz întreg dedicat actului de a chema pe cineva pe nume — Marie!, Ioane!, frate!, omule!, fraților! Asta nu e un fosil lingvistic. E un instrument care încă funcționează.
citește întreg →Aici vin oameni cu chemări care trebuie făcute și nu știu cum. Alții răspund cu formulări, exemple, modele. Tot ce e scris aici poate fi luat acasă.
Cum chem un tată bolnav fără să-l reduc la diagnostic?
Cum chem un frate cu care nu mai vorbesc de zece ani?
Cum chem atenția unui coleg fără să-l convoc ca pe un subordonat?
Cum chem un cuvânt înapoi la sensul lui, când toți îl folosesc strâmb?
Cum se cheamă un copil pe nume astfel încât numele să-l facă, nu să-l închidă?